Istoria ceaiului
Origine
Chinezii beau ceai încă de acum 5000 de ani. Începutul este învăluit în legende; cea mai faimosă dintre acestea este cea despre împăratul Shen Nung (pronunţat ‘Shay-Nung’). Şansa lui de a descoperi ceaiul este plasată mai exact în anul 2737 Î. H., nefondat istoric însă.
De mii de ani chinezii consumă ceai atat pentru sănătate cat şi de plăcere. Nimeni nu ştie ce ia atras la frunzele verzi, lucioase de ‘Camellia sinensis‘, dar o legendă populară umple acest gol.
Într-o zi împăratul Shen Nung se pregătea să bea nişte apă fiartă, când, câteva frunze dintr-un copac, ce era deasupra, au cazut în tigaie. Impăratul, curios a decis să guste acest amestec, neplăcut privirii. A descoperit că acest amestec era atat delicios cat şi înviorător.
Descoperirea ceaiului este atribuită, de către o legendă indiană, călugărului budist Bodhidharma. Deoarece se apropiau de sfârşit cei şapte ani de contemplaţie fără somn, era foarte obosit. În disperare, a mestecat câteva frunze dintr-un copac din apropiere şi s-a înviorat imediat.
Desi India este în prezent una dintre cele mai mari producătoare de ceai, totuşi nu există înregistrări istorice despre consumul ceaiului în India înaintea secolului al 19-lea.Experimentul de mestecare al frunzelor de către Bodhidhama nu era cunoscut la acel moment.
Alt mit (japonez) despre meditativul călugăr budist Bodhidharma descrie precum că el şi-a aruncat la pământ pleoapele, ce i se închideau, din frustare că nu reuşea să stea treaz. Acolo unde pleoapele lui au căzut se găseau tufişuri de ceai. Frunzele acestor miraculoase tufişuri i-au vindecat oboseala, în mod miraculos.
Ceaiul nu este originar din Japonia, aşa că acest mit aduce, cel putin, o explicaţie pentru brusca apariţie pe insule. Realitatea e mai puţin frumoasă: în prima parte a secolului al nouasprezecelea un călugăr japonez vizitator, numitDengyo Daishi, a luat cu el, înapoi din China, seminţe de ceai.
Metoda întamplătoare a obţinerii ceaiului atribuită împaratului Shen Nung a rezistat testului timpului. Peste încă 4000 de ani s-a dezvoltat metoda de preparare pe care o folosim astăzi.
În timpul dinastiei Ming (1368-1644), chinezii au început să fărâmiţeze frunze de ceai în apă fierbinte. Cu câteva adaptări, ibricul cu capac pentru vin a devenit un vas perfect pentru ceai.
Ceaiul
‘Ceaiul' şi toate variaţiile de ortografie şi pronunţie din lume provin dintr-o singură sursă: ‘Te' înseamnă „Ceai” în dialectul chinezesc Amoy. Cuvântul mandarin pentru ceai, ‘cha', a creat de asemenea, câteva derivaţii.
Ceaiul a ajuns în Europa în prima parte a secolului al şaptesprezecelea. În ciuda recunoaşterii exagerate pentru proprietăţile medicinale curative, europenii preferau cafeaua măcinată. Ceaiul a devenit popular numai in rândul câtorva tagme aristocrate.
Sosirea in Europa
Comercianţii danezişi portughezi au fost primii, care la începutul secolului al XVII-lea, au introdus în Europa ceaiul chinezesc. Portughezii îl importau din portul chinezesc Macao; danezii l-au adus în Europa prin Indonezia.
Ciudatul amestec care a sosit cu încărcătura de mătăsuri şi mirodenii nu a avut un success imediat. Europenii l-au încercat dar preferau aroma cafelei râşnite. Suspicioşii englezi au aşteptat până în 1652 să înceapă să importe ceai.
Promoţia regală
În Europa secolului al XVII-lea nimic nu ajuta la vinderea unui produs decât patronajul regal.
Consumul ceaiului
Consumul ceaiului a luat o întorsătură norocoasă în 1662 când regele englez Charles al II-lea s-a căsătorit cu Catherine de Braganza, o principesă portugheză şi o avidă băutoare de ceai. Catherine a început să bea ceai la Curte în vase şi boluri chinezeşti delicate şi transparente – şi curtenii i-au urmat obiceiul.
